Numai emo sa nu fii
Despre EMO eu, una, stiam doar bancuri.
Am aflat ca sunt si intamplari adevarate. Acum doua zile s-a sinucis un adept al curentului – un adolescent. Prilej care a adunat pe la televiziuni diversi specialisti – psihologi, sociologi… - pentru a explica ce-i cu emo. Ei zic ca este o modalitate gasita de o generatie de adolescenti pentru a atrage asupra lor atentia parintilor, captata exclusiv de griji financiare, sociale etc. In orice caz, de preocupari paralele cu nevoile emotionale ale propriilor copii. Plauzibil.
Si? Avem un emo, cum procedam? Solutia, venind din partea unui psiholog, a fost perfect previzibila. ,,Parintii trebuie sa comunice cu adolescentul, sa devina prietenii lui”. Ce-o insemna ,,sa comunice”…?! E clar ca parintii nu stiu. Ca n-as pune lipsa de comunicare pe seama relei vointe.
Dar ce, credeti ca psihologii stiu? Sau or sti, doar ca nu vor sa-i invete si pe altii. Eu cred totusi ca nici ei nu stiu cum sa comunice, pentru ca n-au detaliat. In plus, cea mai mare parte din timpul petrecut pe ecran au insiruit judecati de valoare: ,,adolescenta este o varsta extrem de complicata”, ,,adolescentii sunt dezorientati” , ,,adolescentii fac, adolescentii dreg”.
Imediat mi-am amintit cum se vedeau lucrurile din perspectiva mea, ca adolescenta: toata lumea vorbea despre varsta asta ca despre o calamitate. Adultii – parinti, profesori, prieteni de familie neintrebati – aveau toti certitudinea ca eu si colegii mei de generatie vom fi dificili, rebeli, imposibili, neascultatori, ne vom concentra mai putin asupra invataturii, vom face toate prostiile posibile…
Am spus-o atunci, o spun si acum! Si daca e asa, ce propuneti??? N-am primit raspuns nici atunci, nici acum. Bine ca il stiu oricum. Nu stiu ei cum sa reactioneze la schimbarile prin care trec adolescentii si concluzioneaza ca acestia sunt de vina. Noroc ca mai apar psihologi care le arata solutia miraculoasa: comunicarea. Offf, numai emo sa nu fii in ziua de azi.
PS: Am un feeling ca emo presupune mai mult decat un raspuns la indiferenta parintilor. Poate ma documentez si imi dau cu parerea in cadrul altui post.
(postat de Iulia)
Cornelia a zis,
octombrie 13, 2009 la 10:12
Ce este emo? Emo vine de la emotional, adevaratii adepti ai curentului emo au un anumit stil de viata, este o caracterizare a sufletului, a ceea ce sunt, a ceea ce simt, sunt persoane extrem de emotive, care se considera inferiori celorlalti oameni desi multi dintre ei joaca sah, jocuri de logica, sunt mai culti decat multi oameni obisnuiti. Acesti indivizi asculta un anumit gen de muzica: emocore care exprima emotii si sentimente ff puternice (marturisesc ca n-am avut curiozitatea sa dau o cautare dupa stilul acesta, dar sunt convinsa ca poate am auzit vreo melodie si nu cred ca am facut deosebirea intre emo, rock sau punk), se imbraca intr-un anumit fel, au un look diferit, se aseamana foarte mult cu punker-ii…., e un alt nume pt noile generatii de tineri care se simt neintelesi si diferiti de restul lumii, care vor sa iasa in evidenta, sa atraga atentia asupra lor, asupra problemelor sufletesti care-i macina (acolo unde exista), multi provin din familii destramate, cu probleme dar chiar si din familii bune, cu parintii ff ocupati cu carierele lor….. mai pe scurt ,aceeasi marie cu alta palarie…. in vremea adolescentei noastre cati tineri nu se simteau la fel? de cate ori noi nu ne-am simtit neintelesi, nebagati in seama, problemele noastre erau cele mai mari pentru ca erau ale noastre….. credeti ca parintii nostri (multi dintre ei) stiau cum sa “comunice” cu noi? ma indoiesc…. si uite asa am trecut peste adolescenta, am iesit singuri din “starile” care ne caracterizau in vremea respectiva, ne-am maturizat, daca unii dintre noi am facut alegeri proaste ni le-am asumat, n-am dat vina pe parinti, pe sistem, pe vremuri sau mai stiu ce….
Cum spunea si Iulia, psihologii propun comunicarea, dar cum se face ea, cum ajunge un parinte sa comunice cu copilul lui care a intrat intr-o stare de “razvratire”, cum il aduce “pe calea cea buna”?, cred ca domnii psihologi teoretic stiu dar practic….., nici eu nu stiu, habar nu am ce o sa fac cand fiica mea va ajunge la varsta adolescentei…. si va trece printr-un fel de curent emo, dar poate pana atunci invat, poate devin mai inteleapta sau poate o sa fiu atat de preocupata de grijile cotidiene incat nici n-o sa observ ce se petrece sub nasul meu….
Iulia a zis,
octombrie 13, 2009 la 10:43
Da, de acord. Apropos de comunicare, mai rar (am fi nedrepti sa spunem ca absolut niciodata) vezi psihologi care sa explice clar, sa vina cu exemple concrete, cu studii de caz, la modul de a-ti explica pur si simplu structura dialogului pe care trebuie sa-l initiezi cu propriul copil pentru a comunica eficient. Pentru ca multi adulti isi imagineaza ,,comunicarea” ca un sir de observatii, acuze, minimalizari ale adolescentilor. cred ca ati auzit ,,ce-i, ma, cu freza asta pe capul tau?” sau ,,tineretul din ziua de azi…”. De parca tineretul din ziua de azi n-ar fi, in cea mai mare parte, rezultatul adultilor din ziua de azi.
Sa nu mai vorbesc despre cate o ,,dadaca-psiholoaga” care apare prin te-miri-ce reality-show parca pentru a traumatiza si mai mult copiii. Asta este perceptia mea.